Pasul Cenușăresei

Era odată, în zilele noastre (nu mai știu, o fi fost miercuri, o fi fost sâmbăta? În fine, nu mai contează!), o fată de liceu, olimpică an de an la Română și la Geogra’, dar care, ce să vedeți, nu arăta deloc a ”tocilară”. Zveltă, cu un un chip copilăresc încadrat de niște bucle prelungi și rebele, un mers băiețesc, aproape milităresc, o fire iute și autoritară cu sine însăși. Până acum nimic neobișnuit: o descriere tipică pentru tinerele care vor face cu siguranță o carieră în viața lor prin învățătură, prin educație. Locuiește la o mătușă, într-un oraș mai mare decât orășelul său natal, alături de cele două verișoare ale sale, de vârste apropiate, dar care au început deja să muncească într-un hipermarket, deși tatăl lor lucrează din greu în străinătate, pentru bunăstarea lor. Dar fetele, verișoarele eroinei noastre, au decis că banii de buzunar pot să și-i câștige singure.

Vestimentația i se compune din jeanși de diferite culori, bluze și cămăși în carouri, cu picățele sau cu motive florale sau geometrice în maxim două culori contrastante, iar ca ținută ”de gală”, are două costume pentru mers la biserică, în culori sobre… Preferă pantofii sport, pentru activitățile cotidiene, dar a primit de la mătușa și de la verișoarele sale câteva perechi de pantofi sau de sandale cu toc, de care e încântată, însă pe care nu are ocazii prea dese să îi poarte. O garderobă modestă, aleasă fără prea multă fantezie, în funcție de nevoi și de venituri.

S-a împrietenit cu o vecină de-a rudeniilor sale, care e cu un an mai în vârstă decât ea. Într-o zi, vecina i s-a adresat veselă:

-Vezi că peste o săptămână e ziua mea. Mergem în club. Fac cinste! Să nu aud de nici un refuz!

-În club? întrebă eroina noastră roșind. Bine, văd eu cum fac… Mai vorbesc și cu..

– Am spus clar! Nici un refuz!

După discuție și-a sunat mama, spunându-i că va lipsi în următorul sfârșit de săptămână și motivul pentru care va lipsi. Răspunsul mamei a venit neașteptat de favorabil:

-Du-te! De ce să nu te duci?! Distrează-te și tu, că nu-ți strică!

A doua zi, la școală, și-a abordat cea mai apropiată colegă de clasă:

-Uite, sâmbăta viitoare merg în club la ziua vecinei. O știi, aia drăguță, cu păr roșcat. Dar știi? Eu n-am fost niciodată în club. Cu ce să mă îmbrac, cum să?…

-Aiurea, știi doar că te poți baza pe mine! Hai că o să fie și soră-mea acasă și tu ai cam aceleași măsuri cu ea! Prințesă te facem!

Timpul a trecut, cu tumultul cotidian și pe nesimțite. La ora 5, în după amiaza zilei stabilite, juna noastră și-a făcut apariția la cea mai bună colegă de clasă. Cu vreo trei idei vestimentare așezate pe umerașe. Celelalte două fete au zâmbit cu subînțeles. Așa că au luat-o mai pe ocolite:

-Prima dată machiajul! a decretat cu un gest teatral sora mai mare.

Eroina noastră s-a lăsat sedusă de jocul celor două amfitrioane ale sale. În fond, de ce nu? Un machiaj n-a făcut niciodată rău nici purtătoarei, nici celor din jur. Când i s-au propus ținutele extravagante, eroina noastră a început să protesteze:

-Nu! Cum să port eu așa ceva? E prea scurtă și strâmtă!

Cu greu au convins-o să îmbrace o bluză aurie cu paiete ,  asortată cu pantaloni albi. Când au ales pantofii, eroina noastră a exclamat:

-Ce superbi sunt!

-Așa-i că-s beton? Mi i-am cumpărat de pe net, de la un magazin online de pantofi. Sunt o mulțime acolo, vrei să vezi?

-Mai întrebi? a venit replica eroinei acestei (minunate, desigur) povești?

Și se pierdură toate trei în acel univers atât de pământean, al pantofilor de damă, dar care pe ele le făceau să fie fericite, încât abia când una din verișoarele eroinei noastre a sunat-o să o atenționeze că petrecerea a început de o jumătate de oră, a obligat-o pe eroină să urce într-un taxi și să alerge spre club. Pășind parcă pe un alt tărâm, care îi era străin, fata amuți câteva clipe în fața culorilor, formelor, luminilor și sunetelor pe care le percepea, atunci când a intrat în club. Verișoarele și sărbătorita, abia o recunoscuseră. Părea transfigurată în altă persoană, iar apariția ei atrase priviri admirative din partea junilor din cercul sărbătoritei și din alte cercuri.

Dar, precum în război, câștigă doar cei mai îndrăzneți și cu strategii mai clare, așa e și cu compania unei femei, trebuie îndrăzneală și tact. De compania eroinei noastre s-a bucurat vărul sărbătoritei, tânăr antreprenor și student la facultatea de business de la universitatea privată din oraș. Au vorbit, au râs au dansat, și-au lăsat numere de telefon… Mă rog, s-au cunoscut destul încât să se salute cordial și fără formalisme.

Cu toate că s-au simțit minunat, petrecăreții noștri au început să plece. Cu pasu-i grăbit, absorbită de glumele petrecăreților săi prieteni, eroina noastră a ”ratat” o treaptă la ieșirea din club. Dezechilibrându-se, fără să cadă, a rupt tocul unuia dintre pantofi. Amuzamentul pe care l-a stârnit în jur n-a prins-o și pe ea. Era un pantof superb, dar împrumutat…

Cu puțin efort, a găsit un atelier de reparații în oraș, iar marți s-a prezentat acasă la colega sa, cu hainele și pantofii în perfectă stare, fără să uite să le mulțumească și fără să spună vreun cuvânt surorii colegei sale despre incident.

Timpul a trecut și juna noastră era înainte de balul de absolvire a liceului. Își alesese o rochie roșie superbă cu dantelă neagră, cu motive florale. Cu trei zile înainte de festivitatea de absolvire și de balul de absolvire, juna noastră a primit un colet de la un expeditor anonim. Prima dată a crezut că e o glumă a colegilor sau ceva de la părinții ei. Abia când a deschis coletul și a citit bilețelul strecurat înăuntru a înțeles totul. Pe bilet scria: ”Pentru cea mai frumoasă și mai minunată șefă de promoție din toate timpurile. P.S. Tocurile rupte nu necesită un autodenunț P.S.2: Se vor potrivi de minune cu rochia ta!”. Erau un cadou al surorii colegei sale de clasă, care acum era studentă la Drept și care complotase cu colega eroinei noastre pentru acel cadou deosebit. În cutie se găsea o pereche superbă de pantofi stiletto Red Queenpe care îi admiraseră cele trei tinere înainte de petrecerea cu pricina.

Acest articol este o ficțiune, deci nu se bazează pe fapte reale, dar orice asemănare cu realitatea nu este deloc întâmplătoare! 😉

Articol este înscris pentru competiția SuperBlog Spring 2016

Anunțuri

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în cultural, Personal, Social și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Pasul Cenușăresei

  1. Pingback: SuperBlog | Proba 5. CarmineShoes.ro: Poveşti de iubire cu şi despre pantofi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s