România, țara mirărilor colective inutile

După cum mă cunoașteți, unii dintre cei care mai treceți din când în când cu privirea peste acest blog, nu puteam rămâne indiferent la tragedia petrecută vineri, 30 octombrie 2015 în București. Sigur, nu tragedia ca atare m-a determinat să scriu câteva rânduri, fiindcă pentru astfel de evenimente cuvintele devin nu doar sărace ci inutile! Ceea ce mă determină să scriu acum sunt atitudinile, din cele mai inepte care se puteau emite în spațiul public, de către cei mai influenți oameni posibil…

S-a ajuns cu pălăvrăgeala până la oamenii politici, sau la teorii lae conspirației, eventual la teoria cu pedeapsa divină. Nu că m-aș mira, zic, dar atitudinea reactivă a oamenilor nu a semănat decât cu agitarea unui ou, care dacă e clocit pleacă la gunoi, iar dacă nu e clocit este degrabă și irevocabil îngurgitat, ca să ajungă… Se pune problema cu autorizațiile, cu papirusurile, că au fost, că n-au fost… Cine a autorizat, cine nu, de ce și cum? Între nevoia de informare corectă și de a scormoni mizeria, fără dorința de a afla adevărul, ci de a fi în topul audiențelor sau traficului on-line e o linie subțire, care nu ține de nici o deontologie ci de bunul simț, iar linia asta e trecută mai mereu.

Nu, din punctul meu de vedere, ceea ce s-a întâmplat în acel club e chiar aproape normal să se întâmple, câtă vreme dacă nu ne interesează ceva nu ne implicăm, iar când ajungem să ne doară, țipăm în gura mare după ajutor. Ceea ce se întâmplă în jurul nostru poate fi controlat, nu putem fi fataliști cu toții. Dacă vrem să ajungem undeva, nu e important doar punctul de plecare și punctul ”terminus”, ci e important ca traseul ales să fie cel mai sigur, nu cel mai ușor, nici cel mai rapid. Altfel stăm și ne tot mirăm: ”Cum de a fost posibil?”. Păi a fost, pentru că existau toate condițiile. Atunci când condițiile pentru a se produce un fenomen cu valențe pozitive sau negative, sunt întrunite, la ce să ne așteptăm, să se întâmple pe dos?

Oamenii aceia s-au dus acolo cu un scop. Nu făceau rău nimănui. Ei au fost victimele zicalei ”lasă, e bine și așa”. Nu, nu e bine! Eu sunt omul care în interval de 7 luni (2010-2011) am trecut printr-o inundație și un incendiu, iar anul trecut în două luni, au plecat la cele veșnice bunica din partea mamei și tatăl meu, Și nu, nu e bine și așa!

Anunțuri

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în Personal, politic, Social și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s