Frânturi de Românie analizate prin imperfecta-mi lupă

Astăzi am fost în urbea X. Nici nu contează care, toate par la fel și n-am nici un motiv să cred că în afară de nume, localizare și de data când se sărbătoresc celebrele ”Zile ale Orașului”, nu prea se găsesc mari diferențe între ele. Sau… mă rog ceea ce pare să le deosebească sunt, mai degrabă, doar niște mici chestiuni de nuanță și nu de substanță.

Invariabil și inevitabil, așadar, reîntorsu-m-am în satul Y, acolo unde locuiesc de aproape 35 de ani și cu care mă identific fără nici o tăgadă. Cu toate astea, oricât de atașat aș fi de satul meu, nici acesta nu poate fi foarte diferit de celelalte așezări rurale ale minunatei noastre patrii. Ba, mai mult, acesta poate poate fi chiar asemuit cu o copie aproape fidelă, dar la scară mai mică a orașelor, în ceea ce privește tipologia anumitor realități cotidiene.

Dar, precum fiecare așezare umană are o stemă proprie, simbolistica din care rezultă caracterul rural sau urban al așezării este una simplă: pentru sate simbolul cred că poate fi turnul bisericilor, iar pentru orașe cred că simbolul cel mai potrivit este banul. De ce banul? Pentru că pur și simplu toate activitățile economice din orașe, de la serviciile publice până la activitățile financiar-bancare consumă și uneori și produc resurse financiare din ce în ce mai consistente. În aceeași măsură, fiecare fenomen sau realitate socială poate fi asociată cu o imagine cu valoare de simbol, la fel cum erau reprezentate vitejia, libertatea, pacea, sau spiritul de sacrificiu, prin statui sau picturi monumentale. În ce mă privește voi încerca să asociez câteva arhetipuri ale realităților sociale, care pur și simplu mă înspăimântă, cu imagini cât se poate de reale și de frecvente, dar pe care ne prefacem că nu le vedem, fiindcă vrem să ne protejăm pe noi înșine de traume pe care le considerăm inutile, cu care refuzăm să ne identificăm într-o perspectivă imediată sau mai îndepărtată.

Sărăcia, în mediul urban, o asociez cu imaginea unei femei în jur de 60 de ani, corpolentă, purtând în mână o sacoșă cu o pâine și un kil de cartofi ”la promoție”, alergând cu năduf, printre scuipați și mucuri de țigară ce zac din belșug pe caldarâm, după autobusul ce tocmai a pornit din stație, plin ochi de bătrâni cu alte sacoșe în mână și de adolescenți gălăgioși, frumoși și inconștienți. În mediul rural sărăcia o asemuiesc cu imaginea a doi copii preșcolari, ținându-se de mânuță, purtând haine și încălțăminte cu două mărimi mai mari decât le-ar fi potrivite, oprindu-se o clipă și privind cu jind la vreun ambalaj de ciocolată sau de napolitane, sau la vreun pet care a conținut acea otravă comercializată drept băutură răcoritoare carbogazoasă.

Încăpățânarea de a trăi, în mediul urban, o asemui cu imaginea resemnată a unei mame în jurul vârstei de 35 de ani, pe care o așteaptă acasă indiferența afectivă a soțului, protestele gălăgioase și obraznice ale propriilor odrasle atunci când le cheamă la masă, fiindcă le-a întrerupt lor jocul pe calculator, sau conversația la telefon sau de pe messenger. În mediul rural, încăpățânarea de a trăi o asociez cu acel om, aflat parcă la aceeași vârstă, din cauza încărunțirii premature, pe care îl vezi mereu cu câte o unealtă în mână, mergând în susul și în josul uliței, mereu găsindu-și ceva de făcut, uitându-se uneori în urma porțiunii de teren prășită- de exemplu- apoi scuipând în palme și apucându-se mai vârtos de treabă, mereu ridicând din umere când îl întrebi dacă e mulțumit de vreo treabă pe care a săvârșit-o.

Bogăția nesimțită și opulentă, în mediul urban, o asociez cu tipologia umană atât de cunoscută a așa-ziselor ”cefe late”, acei făcători de nimic, având ca singur sport număratul banilor nemunciți și plimbatul în mașini luxoase și neapărat de culoare neagră, probabil foști și actuali valutiști și cămătari, mereu  pe lângă  lege, sau, mai bine zis, deasupra acesteia. În mediul rural, bogăția opulentă se întâlnește mai rar, dar se manifestă prin existența acelor latifundiari și proprietari de animale, hotărâți ”să facă în ciudă la sat” cu căsoaiele mari, cu utilajele lor, cu chefurile pe care le fac și cu dezinteresul total față de ceea ce înseamnă comunitatea din care fac parte și ei înșiși.

Descrierea acestor arhetipuri umane și fenomene sociale o închei aici. Nu cred că există vreunul din prezumtivii cititori ai acestui articol să nu vadă zilnic astfel de fenomene cu ochii proprii, poate chiar într-o formă mai exactă și mai fidelă. Articolul acesta e o formulă a neputinței autorului său de a tăcea și de a rămâne indiferent…

Anunțuri

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în cultural, Personal, Social și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Frânturi de Românie analizate prin imperfecta-mi lupă

  1. elly weiss zice:

    as spune „frumos” 🙂 daca n-ar fi dureros de real si totodata atat de trist. feliuta de timp in care vietuim a generat aceste arhetipuri pe care le-ai creionat corect in postare. si suntem abia la inceput. ele vor evolua, nu in sensul pozitiv, din nefericire. poate si cu „ajutorul” indiferentei si apatiei generalizate…
    totusi… frumos 🙂 …adica frumos scris 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s