Raportările individului la mediu sau la societatea din care acesta face parte, determină formarea unor atitudini, convingeri, deprinderi și valori comportamentale pe care le cunoaștem sub denumirea de ”integrare sau adaptare socială”. Gradul acesta de adaptare sau de integrare diferă de la individ la individ, în funcție de mai mulți factori, un rol important jucându-l în acest sens, după opinia mea, educația și regimul politic în care indivizii își dezvoltă personalitatea, precum și trăsăturile de personalitate și factorii psihologici.
Astfel, s-a demonstrat în orice societate, de-a lungul timpului, că un mare procent de indivizi sunt mai degrabă nemulțumiți de condițiile în care trăiesc și își desfășoară activitatea. De aici și ”permanenta luptă de clasă”, care a îmbrăcat diverse forme și s-a accentuat odată cu accesul la educație a unui număr tot mai mare de indivizi.
Și totuși, în ce măsură eșecul are cauze externe, adică acele care nu țin de individ (de calitățile sale, de abilitățile sale ș.a.m.d.) sau cauze interne, adică acelea care țin de limitele pe care le are individul în formarea sa?
De cele mai multe ori vom pune eșecurile personale pe seama unor cauze externe, începând de la regimul politic sau juridic și terminând cu clasicul… ghinion… Din acest punct de vedere, cred că un rol într-o anumită măsură, îl poate juca și hazardul, dar cred că am putea avea în vedere în primul și în primul rând propriile noastre limite. Există însă, și situațiile sunt destul de frecvente, din păcate, în cazul regimurilor politice autoritare sau dictatoriale, precum și în statele cu un nivel ridicat al corupției (oare unde o fi astfel de state, vă întreb? 😛 ) situații în care unor indivizi li se vor refuza anumite drepturi (dar mai ales accesul în funcții publice), pe diverse motive și temeiuri ”legale”.
În concluzie aș putea să afirm că eșecul trebuie privit ca o certitudine, în momentul în care ni se întâmplă și nu să ne mai tot întrebăm” ce-ar fi fost dacă”?… Trebuie observat că principala cauză a eșecurilor personale suntem noi înșine.
În final, mi-aș permite și o glumă. Am io o vorbă: ”Fotbaliștii români sunt nemaipomeniți, da’ îi încurcă rău, rău, rău talentu’!” 😆
Blogu' care va să zică... 
Esecul…da depinde de noi dar nu exclusiv de noi…depinde de noi si de altii pe care nu putem sa-i controlam…si de lumea in care traim
Exact! Dar trebuie să rezistăm tentației de a blama persoane sau situații pentru ceea ce noi chiar nu putem sau nu merităm… 🙂
Pingback: Despre esec privit ca o certitudine nu ca o probabilitate
Salut, am o propunere de colaborare pentru bloggerii din Satu Mare! Astept sa ma contactezi pe e-mail, pentru a-ti trimite mai multe detalii!
Există, cred, în fiecare dintre noi, nevoia de justificare a eşecurilor, pe care o construim invariabil în favoarea noastră. Ceea ce înseamnă că vom invoca (evident, în măsura în care nu ne pocneşte realitatea cu o palmă de nu ne vedem) tot ceea ce putem invoca: de la ghinion (ca forma supremă de lipsă de asumare a eşecului) până la circumstanţe (sociale sau pur şi simplu istorice, nicidecum personale) sau eterna vină aruncată asupra sistemului. Psihologic vorbind, e vorba de construire sau consolidare a apărărilor, care ne diminuează pierderile mai ales în zona de imagine de sine. Ce poate spune despre noi un eşec? Evident, lucruri negative: că suntem slabi, incapabili, insuficient pregătiţi, laşi etc. E mult mai uşor să aruncăm totul în cârca exteriorului. Ieşim mai puţin şifonaţi. Şi uităm de fapt că mai ales în eşecuri ne conştientizăm limitele, că mai ales din eşecuri învăţăm lecţiile cele mai grele, că în şi prin eşecuri ne definim în mod esenţial ca oameni, cu tot ce este mai imperfect omenesc în noi şi, în ultimă instanţă, mai frumos. Nu pot imagina o lume a perfecţiunii. M-ar apăsa, m-ar sufoca, m-ar face mai săracă.
La fel cum rareori vom atribui succesele noastre întâmplării sau norocului sau sistemului sau oricărei alte explicaţii exterioare. Succesul ni se datorează fără niciun dubiu nouă. Fără excepţie. Pentru că ne hrăneşte imaginea. Ne valorizează calităţile, ne proiectează imaginea ideală la care visăm sau pe care în care credem la un moment dat cu toată fiinţa, chiar şi în cazurile în care realizăm că suntem departe de a o întrupa la modul real. De ce e până la urmă modul real? Există o realitate unică (de tip behaviorist), sau există variante de realitate individuale, eminamente subiective?
Mă întreb şi în legătură cu dominantele culturale. Ce rol joacă mediul cultural (ca mentalitate colectivă) în asumarea eşecurilor? Cât este inoculată în noi prin matricea culturală în care ne formăm ca indivizi nevoia de raportare exterioară la eşec şi interioară la succes?
Bun subiect de gândire… Fără să vreau mi-am rememorat eşecurile personale. Şi mă întreb, goală de hainele sociale, în faţa oglinzii: există vreo fărâmă de exterior în ele? Tind să cred că nu…
Legat de asta, fiind pasionat de pescuială, noi pescarii punem eșecurile pe seama a orice și succesele pe seama științei…
Mda… 😉
Mi-ai adus aminte de o definitie a pestelui: acel animal acvatic care creste extrem de rapid intre momentul in care e prins si momentul in care e povestit prietenilor. 😀
😆
sunt un fan devotat al intretinerii mediului inconjurator in forma sa reala, dar in primul rand ar trebui sa avem o minima cultura pentru asta
Prima data ar trebui sa avem grija de padurile noastre care ne inconjoara, si sa nu le dam pe mana speculantilor
Nu noi decidem asta! Am ales pe cineva? Ei decid…