22 de ani pierduți, spre agonia unor generații ratate. Ce scuză avem?

Istoria recentă a României și a regiunii central- sud-estice a Europei, atestă schimbări majore a situației politice, cu repercursiuni dureroase asupra evoluției social-economice a regiunii. Prăbușirea sistemului comunist a determinat schimbări majore, unele ireversibile, mai ales în planul dinamicii social-demografice din regiune.

Transformările calitative (a nu se înțelege prin asta că aș afirma că e vorba de doar de o evoluție în sens pozitiv) în planul accesului la informație și progresul tehnologic, au determinat o schimbare destul de radicală a atitudinii indivizilor față de realitățile economice și sociale, în sensul că nevoile și aspirațiile individuale au devenit hotărâtoare în raport cu cerințele societății contemporane. În acest context guvernele s-au văzut nevoite să adopte măsuri oarecum minimaliste, în sensul trasării unor linii generale de dezvoltare, fără a se putea implica foarte evident în dinamica pieței și a relațiilor economice, această sarcină revenind, din ce în ce mai evident, sectorului privat. Și totuși, în unele state din Centrul și Sud-estul Europei, comenzile publice și investițiile publice determină într-o bună măsură mersul economiei acestor state.

Revenind la țara noastră, constat că anii parcurși de la momentul 1989 până în prezent sunt ani pierduți, anii unor generații ratate, anii în care locuitorii acestei țări NU AU de urmat NIMIC! Nu există încă O DIRECȚIE, NICI UN PROIECT NAȚIONAL pe care România se poate lăuda că Lla ales, spre propria-i dezvoltare! Totul se desfășoară la voia întâmplării. Și nici nu-i de mirare:

  1. O clasă politică oarecum amorfă, care deși nu este foarte clar delimitată ideologic, preferă o luptă surdă din spatele unor baricade aparent înălțate, nereușind să producă nimic concret, nimic care să poată caracteriza un stat de drept: stabilitate legislativă, legi clare și utile unor categorii cât mai largi de cetățeni, atitudine de suficiență și intoleranță la critici și dezinteresul față de dezbateri publice în privința unor elemente fundamentale de dezvoltare a României
  2. O intelectualitate lipsită de personalitate, de vigoare, dispusă la rândul său să se baricadeze în spatele unor idei care îndeamnă mai degrabă la ură, la afirmarea întâietății unor grupuscule de indivizi în raport de deținere a ”adevărului absolut”, plângâdu-și de milă că e singură și neînțeleasă de publicul care nu se apleacă în fața creațiilor sale
  3. O presă și o mass-media devenită afacere, unde tot ce se difuzează devine un soi de can-can, fiecare știre devenind subiect de satiră, toate acestea îngemănate în modul cel mai straniu și morbid, cu un fetiș față de macabru, sordid și superstiție, nemaifiind în stare să formuleze opinii, să găsească răspunsuri și mai ales să creeze perspective și speranțe în ceva, în orice ar putea însemna progres
  4. Un sistem de educație în care subiectul principal- copilul, tânărul- este privit mai întâi ca o cifră, ca un viitor plătitor de taxe, ca un bun material de existența căruia depinde bunăstarea sau sărăcia profesorilor săi, preferându-se în mod eronat o abordare de tip cantitativ a educației, față de o abordare calitativă, chiar dacă asta ar însemna niște resurse materiale în plus și, în aparență, o oarecare segregare a tinerilor, pe criterii de performanțe școlare
  5. O societate civilă cu mijloace din ce în ce mai reduse de acțiune, din cauza polarizării acesteia, dar și a decredibilizării sale și a lipsei de interes din partea opiniei publice.

Toate aceste fenomene au determinat apariția unor fisuri majore în societatea românească, lipsind o perspectivă pe termen lung, prin care statul să poată acționa adecvat din punct de vedere instituțional, în vederea urmăririi intereselor cetățenilor. Da, dragi prieteni, au trecut 22 de ani în care am beneficiat de un lucru foarte important, LIBERTATEA și avut un drept fundamental, dar de care nu am vrut să ne folosim: dreptul la dialog, în folosul nostru, al tuturor. Și pentru toate acestea, dragi prieteni, nu trebuiecăutăm vinovați și vinovății, NU NE VA FOLOSI LA NIMIC!

Anunțuri

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în cultural, Personal, politic, Social. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la 22 de ani pierduți, spre agonia unor generații ratate. Ce scuză avem?

  1. Moi zice:

    Cei ce au trait inainte , in timpul si dupa revolutiei au avut norocul de a mosteni ceva repere . Ceva care sa-i poata ghida prin viata , ceva de genul „am vazut raul cu ochii” si ” se poate si mai rau dar se poate si mai bine” . Tot acestia insa au mostenit si ceva slabiciuni numite „capul plecat sabia nu-l taie” sau „totul e mai dulce dincolo unde toti cainii umbla cu covrigi in coada” care i-au impiedicat poate sa se aprecieze la adevarata valoare si sa poata genera , fara teama , valoare. Nu cred ca acestia reprezinta o generatia ratata , poate mai degraba o generatie pierduta .
    Continui sa sper ca vom ajunge si noi sa ne redescoperim identitatea si sa ne mandrim promovand-o. Caci originea raului actual este generata de lipsa de incredere in ceea ce suntem.

  2. Camelia zice:

    Tânărul despre care vorbeşti tu, cel al acestei lumi noi a libertăţii, îmi pare a fi uneori un revoltat, unul etern, şi, cumva, inapt în a se împlini în acele visuri care, dacă altă-dată ar fi părut ale unei realităţi oarecum sigure, acum au devenit incertitudinile visării lor. De-a dreptul revoltător este că parcă am încremenit în ceva ce se petrece sub ochii noştri pe care părem a nu-l înţelege, sau mai degrabă nu ne vine să credem că ar fi cu putinţă; se numeşte decadenţă; privim resemnaţi de parcă acesta ne-ar fi fost dat ca destin, o soartă de restrişte şi tot ce ne-am rămas nu ar fi decât să îi acceptăm fatalitatea împlinirii, cu un fel de vedere a distrugerii fără să crâcnim, cu un fel de „cap plecat”, zicere de pe vremea domniei fanariote la marii maeştri politicieni de acum ai haosului şi îmi pare că o face cu un soi de pasivitate goală, de resemnare, deşi, când am spus cuiva că asta suntem, o naţie de resemnaţi, m-a întrebat dacă sunt cumva autoarea unui studiu de antropologie…o spunea zâmbind amar; asta o credea şi el
    Mulţi dintre noi au ajuns la o resemnare internă, şi asta e trist şi cutremurător, pentru că acolo, în lăuntrul nostru, acolo suntem cu adevărat liberi. Şi este tragic, pentru că fiecare dintre noi ar trebui să trăiască acestă viaţă în toată plenitudinea ei, nu să o simtă ca pe un ghimpe.
    Quo vadis, Domine? Sau Dumnezeu cu mila…

  3. Camelia zice:

    Ţi-aş mai spune că marea ta libertate este în emoţii, spunând ceea ce simţi. Îmi place.
    Şi, în afara topicului, am vreo două litere nelalocul lor; rugămintea mea ar fi aceea de a le dibui.

  4. Camelia zice:

    *erată
    plenitudinea
    tot ce ne-a rămas
    îmi pare că o facem

  5. liana fotograf zice:

    corect!

  6. Pingback: Retorica urii. Mic eseu despre doctrina și filosofia băsistă | Blogu' care va să zică…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s