Boala ancestrală a poporului român: TĂTUCISMUL!

De când există acest popor a avut nevoie de lideri: un cneaz un jude, un voievod, un rege- ceva acolo, cu un titlu care să sune cumva, pentru ca omu’ să ştie o treabă: cineva îl conduce şi are grijă de el… Nevoia asta parcă e fiziologică, sfidează orice tip de logică elementară, fiind un soi de zeificare din timpul vieţii a unor indivizi care n-au nimic în plus faţă de noi, ceilalţi, dar ni se par aşa mai cu moţ şi îi acceptăm să ne conducă.

Asemeni oamenilor medievali, liderii noştri ajung, precum scria Marc Bloch (Regii taumaturgi, 1924) să capete puteri divine, gata să facă miracole pentru supuşi. Întrebarea firească este: îi facem noi să devină aşa, sau devin ei, mânaţi de dorinţele de glorificare mărire şi atotputernicie?

În primul rând, tătucii poporului român sunt tot români şi, la fel ca orice român, au avut şi ei tătucii lor, cândva. Astfel nu-i de mirare că atunci când devin tătuci, li se pare normal să-şi ia în serios atribuţiile: acelea de demagog, atotştiutor, părinte grijuliu şi călău, stăpân absolut şi, pentru că numai un tătuc poate fi suprem, ceilaţi sunt mai micuţi, slugă supusă.

A se observa că tătucii sunt bine ierarhizaţi, au o ierarhie de tip piramidal, tătucul suprem fiind… supremul… Ceilalţi sunt tătuci doar pe teritoriul său, iar supremul dă dreptul la tătucie celorlalţi, la fel cum poate să-l şi ia! Şi totuşi, supremul nu-i chiar atât de suprem, câtă vreme el însuşi are, mai mereu (ce să-i faci, ghinionul popoarelor mici) nişte tătuci mai mari… Noroc că a reuşit să-şi facă ucenicia înainte de a deveni tătuc suprem! Nu-i aşa?

Cât priveşte supuşii, iată că ei în număr mare îşi doresc asta! Poporul ăsta a reuşit, cum nici un alt popor nu cred că a făcut-o, să fie slugă! Slugi tăcute şi umile, amintite-n cronici ca „toleraţi” printre popoarele ce scriau istoria, după bunul lor plac, fără a privi şi a dori să aştepte acel popor care trebuia să le susţină prin trudă, mersul lor trufaş prin istoria lor. Aş greşi dacă aş spune că n-am avut momentele noastre de glorie! Le-am avut, dar trebuie să o spunem răspicat: n-au fost, din păcate, decât o picătură în ocean

Revenind la tătucii noştri, se ştie că totul în viaţă trece, inclusiv tătucia… Ce se întâmplă cu un tătuc când nu mai e tătuc? Dacă tătucul e trecut la cele veşnice, atunci după ce trece o generaţie care urmează morţii sale, care se apucă să-l scuipe cu sau fără motiv, la a doua generaţie prinde a fi jelit, căci tătucul actual, iaca e cum e… Iar dacă i se ia tătucia din viaţă… e de rău! Să fii scuipat şi înjurat e destul de nasol, dar apoi să uite oamenii că ai fost cândva cineva… doare rău, rău, rău!

Articolul ăsta e un pamflet, ştiu! Nu spun nimic nou! Dar vreau, atât cât îmi stă în puteri, să-i vindec pe cât mai mulţi conaţionali de naivitatea de a mai crede în vreun tătuc! Nimeni nu-i perfect!!!

Anunțuri

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în cultural, politic, Social și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Boala ancestrală a poporului român: TĂTUCISMUL!

  1. Moi zice:

    Cred ca boala se numeste lipsa de incredere in fortele proprii si rutina intelenita de a face ceea ce altii gandesc …

  2. dagatha zice:

    ne merităm soarta 🙂

  3. Pingback: Boala ancestrala a poporului roman: TATUCISMUL!

  4. Pingback: Mai micile sau mai marile regate și imperii* ale României postcomuniste | Blogu' care va să zică…

  5. Pingback: Mai micile sau mai marile regate si imperii* ale Romaniei postcomuniste

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s