Originile creştine ale Uniunii Europene

Europa este continentul care s-a clădit în ultimii aproape 2000 de ani pe temelii creştine. Indiferent cât rău sau cât bine a făcut, Biserica a fost timp de vreo 1700 de ani liantul care a reuşit să iniţieze şi să întreţină spiritul şi civilizaţia Europei.

Apariţia Bisericii ca instituţie oficială în anul 313, a fost pentru acea perioadă istorică providenţială. În condiţiile în care, la porţile Europei băteau „barbarii” veniţi care de pe unde, Biserica a fost aceea care i-a înglobat în comunităţi creştine, şi le-a oferit un nou sens existenţial. În aşa- numitul „Mileniu Întunecat”, toate popoarele europene, vechi sau noi, născute după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, au trecut la Creştinism, devenind după anul 1000 unii dintre apărătorii Bisericii, atleţi ai lui Hristos, etc. Desigur, oamenii Bisericii, nu au uitat să-şi aroge întâietatea în faţa problemelor „lumeşti” şi uneori, deseori chiar, acaestă atitudine a avut consecinţe dramatice, chiar grave asupra raporturilor dintre Biserică şi societate. În Evul Mediu, Biserica reprezenta principalul promotor al culturii, fiind instituţia care organza şcoli, biblioteci, muzee, etc.

De-a lungul istoriei, Biserica s-a implicat în conflicte diplomatice şi militare, chiar dacă nu aceasta e menirea sa. Totuşi, semnalele de alarmă pe care le-a tras în momentul în care aceste conflicte au degenerat, au avut uneori un efect pozitiv în stingerea unor conflicte. Rolul Bisericii catolice a scăzut din sec. al XVII-lea, după Reformă, şi după laicizarea raporturilor poitice dintre state. În secolul al XVIII- lea, Biserica a fost practic eliminată din administraţie, şi şcolile din anumite state.

Coincidenţă sau nu (?), tot începând din sec. XVII, când războaiele zguduiau întreaga Europă, şi când se vor contura centrii de putere din Europa (Rusia, Imperiul Habsburgic şi cel Otoman, alături de Franţa şi Anglia), în urma conflictelor, diplomaţia a început să lucreze pentru stabilirea unui echilibru de forţe în Europa. Este cazul „păcilor Westfaliene” survenite după războiul de 30 de ani. Din acel moment, învingători şi învinşi, la masa negocierilor, stabileau împreună hotarele, reparaţiile şi acţiunile comune din viitor. Cel mai tipic exemplu rămâne, după părerea mea, faptul că după 1815, Franţa s-a angajat într-o intervenţie militară contra Spanei, unde izbucnise o revoluţie democratică. Dar cursul istoriei nu mai putea fi oprit: rând pe rând, toate statele europene au adoptat, în forme mai mult sau mai puţin voalate, modelul monarhiei constituţionale.

După marile conflicte din secolul al XX-lea, s-au căutat formule solide pentru menţinerea unui echilbru în Europa. În vestul Europei, ca o contrapondere la dominaţia sovetică în centrul şi estul continentului s-a ajuns la formula U. E. (fostă C.E.C.O. şi C.E.E.). Dar ce legătură are asta cu Creştinismul? Aparent niciuna, în realitate are legături destul de strânse. Tot ceea ce înseamnă legi, aparat administrativ, metode de lucru, seamănă a organizare flexibilă şi numai bună de încălcat (vezi cazul Românicăi), precum învăţăturile creştine, de către state şi indivizi.

Dar dacă U. E., nu are vreo bază izvorâtă din Creştinism, atunci e o nouă formă de comunism? Este o întrebare controversată, la care răspunsurile pro sau contra sunt la fel de adevărate…

Anunțuri

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în cultural. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s