De ce suntem noi românii un popor minuscul

Între popoarele Europei, poporul român pare a fi o excepţie sau, mai degrabă, o ciudăţenie. Suntem o „insulă de latinitate într-o mare slavă”, dar şi singurul popor majoritar ortodox dintre popoarele vorbitoare de limbi neolatine.

Numeric, nu stăm chiar atât de rău: numărăm undeva spre 30 de milioane de indivizi. Cea mai mare parte a românilor locuieşte în arealul cuprins aproximativ între Dunăre, Tisa Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră, în România şi Moldova, sau în comunităţi compacte sau dispersate pe teritoriul învecinat acestor două state,  în Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria. Acest areal corespunde cu teritoriul în care s-au format limba română şi poporul român.

Bine, nimic nou sub Soare. Dar există nişte conaţionali de-ai noştri care află, întâmplător sau nu, nu are relevanţă, de existenţa unor comunităţi de români în apropierea ţării noastre, în statele vecine. Evident, prin faptul că au aflat şi ştiu de existenţa acelor comunităţi, consideră că au descoperit apa caldă. Românii aceia sunt acolo de milenii, nu de când îi descoperim noi!

Mai grav este că există doar comunităţi dispersate şi mici… dar asta e istorie… Aici au intervenit prea mulţi factori, dintre care cel mai nociv a fost(şi mai rămâne, în continuare) dezinteresul statului român faţă de aceste comunităţi.

Politica externă statului român s-a îndreptat destul de mult spre alte direcţii, iar organizaţiile non-guvernamentale nu prea obţin finanţare pentru astfel de proiecte. Dar dacă există două iniţiative, măcar la nivel de intenţie pentru a ajuta o comunitate românească cu cărţi şi alte materiale în limba română, nu mai există nici un fel de promisiune de cooperare. Ne urăm succes şi… pa! Tocmai am păţit-o eu…

Bun! Şi din tot ceea ce-am scris eu mai sus rezultă faptul că suntem un popor minuscul? Păi… cam rezultă! Nu ştim să fim solidari nici măcar pentru cauza pentru care luptăm împreună! Deci… suntem minuscului, pitici, insignifianţi, nulităţi! Poporul ăsta a devenit o sumă de indivizi egocentrici, care nu mai cunosc altceva decât propria iluzie (fiindcă realitate nu-i) a gloriei personale.

Voiam să fac un parteneriat cu o şcoală dintr-o astfel de comunitate, aflând şi eu că se donează una-alta, dar numai prin cineva se putea, doar undeva se putea, deci altu’ nu-i voie să… mă rog… Până noi ne faultăm unii pe alţii copiii din acea comunitate aşteaptă sprijinul nostru. Poate am să revin cu detalii, poate nu. Eu chiar NU VREAU GLORIE, fiindcă nu-mi va servi la nimic. Precum noi suntem trecători, la fel şi gloria va trece…

Anunțuri

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în cultural, Personal. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s