Normalitate şi anormalitate

Am să încep prin a afirma că normalitatea reprezintă o sumă de situaţii, atitudini, comportamente şi norme, pe care un individ, o comunitate sau o societate, în ansamblul său, le consideră a fi condiţii de bază pe care indivizii trebuie să le respecte, pentru a fi consideraţi „persoane normale”. Tot ceea ce iese din aceste prescripţii şi norme sociale, morale sau chiar ştiinţifice este considerat a fi anormal, antisocial sau un nonsens, din punct de vedere ştiinţific. Oare chiar aşa este?

Cu alte prilejuri, tot pe acest blog, scriam că omul, în general, are o gândire expansivă, prin care încearcă să-şi dezvolte personalitatea, să-şi construiască propriile valori şi idealuri, în funcţie de nevoile şi de aşteptările sale. Astfel, chiar dacă individul reuşeşte să-şi atingă propriile obiective şi scopuri, va găsi mereu noi ţinte de atins spre care să îşi îndepte atenţia şi să-şi consume energia. În fond, indiferent de nivelul de reuşită pe care reuşim să-l atingem, vom avea mereu motive să ne plângem.

În acelaşi timp, normele sociale au evoluat destul de mult în ultimele decenii, mai ales după al doilea război mondial, în sensul lărgirii drepturilor indivizilor, dar nu tocmai în detrimentul comunităţilor, ci mai degrabă, prin redefinirea acestora şi nuanţarea rolului comunităţilor în dezvoltarea indivizilor. Astfel, dacă acum 30 de ani, ar fi fost considerată anormală o căsătorie între persoane de acelaşi sex, în zilele noastre acest lucru a devenit unul obişnuit în anumite state europene şi nu numai. Ceea ce nu înseamnă că toţi indivizii din acele state acceptă această stare de lucruri, ci doar că majoritatea cetăţenilor acelui stat au acceptat acest lucru. Aceeaşi tendinţă se observă încetul cu încetul în privinţa comunităţilor religioase şi etnice, deşi mai există încă în mentalul colectiv, tendinţa de a stigmatiza, de a respinge după criterii mai mult sau mai puţin empirice.

Un alt nivel al percepţiei asupra realităţii îl reprezintă fenomenele pe care oamenii nu le pot percepe prin mijloace senzoriale, căutând explicaţii în afara ştiinţei, în aşa-numitele fenomene paranormale. N-aş vrea să mă pronunţ foarte vehement pro sau contra existenţei acestor fenomene, însă constat, fără să mă surprindă deloc, faptul că mulţi oameni mai au tendinţa de a explora din curiozitate sau din convingere astfel de fenomene. Indiferent de cât de amplu este acest fenomen, cred că unii semeni de-ai noştri chiar găsesc în asta o realitate incontestabilă. Până nu se găsesc contraargumente… n-avem ce contrazice!

În altă ordine de idei, gândirea umană evoluează odată cu vârsta. Dacă în copilărie avem tendinţa de a absolutiza realitatea înconjurătoare, în adolescenţă şi la maturitate, realitatea devine mai nuanţată. Un copil va şti să perceapă foarte uşor „binele” şi „răul” prin educare şi prin experienţă proprie, pe când la maturitate, acceptăm şi destule „răuri necesare”.

OK, şi care-i ideea frate? Vă veţi întreba poate, pe drept cuvânt. Ideea e să nu încercăm să definim normalitatea, până nu cunoaştem mecanismele care au generat acea situaţie, atitudine, comportament pe care poate chiar noi înşine le putem avea, în situaţii-limită, sau în situaţii aparent normale.

Anunțuri

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în cultural și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s