Patriotismul- varianta secolului XXI

Patriotismul, sentimentul naţional, trăirea la maximă intensitate în faţa simbolurilor naţionale: iată câteva principii şi idei care, în ultima perioadă, par nişte paleative pentru poporul român. Suntem din punct de vedere emoţional, psihologic, în faza negaţiei, asemeni unui adolescent care nu recunoaşte că morala părinţilor, profesorilor sau altor apropiaţi, sunt menite să îi ghideze destinul într-o direcţie conformă cu normele morale ale unei societăţi, poate învechite, poate ancorată într-un trecut în care nu mai credem. E de la sine înţeles că nu avem încă maturitatea de a face o corelaţie între patriotism şi democraţie.

Urmărind desfăşurarea campaniei electorale pentru alegerea Preşedintelui SUA şi rezultatul votului, precum şi reacţia americanilor după aflarea rezultatelor, am avut o oarecare „revelaţie”. Americanii au reuşit, pentru prima oară în istoria lor, să treacă peste unele idei preconcepute, şi să-l aleagă pe Obama, un politician de culoare şi musulman la conducerea SUA. „Visul american” a fost pentru prima oară împlinit, dar poate încă nu în totalitate. Când la conducerea SUA, va veni şi prima femeie, fie aceasta de culoare, asiatică, hispanică sau albă, americanii vor deveni poate cea mai democratică naţiune a planetei.

Reacţiile politicienilor din SUA, după aflarea rezultatelor, au fost, cel puţin la nivel declarativ, foarte favorabile, dând impresia unei unităţi şi forţe şi mai mari a naţiunii americane. America este „blestemată” să fie o mare forţă a lumii contemporane, şi să dicteze direcţiile generale ale politicii mondiale, în contextul globalizării şi a crizelor care decurg din globalizare.

Cauzele care au determinat acest rezultat al alegerilor din SUA, nu le mai expun. Singura problemă pe care vreau s-o analizez este dacă acest rezultat a fost determinat de un sentiment patriotic al americanilor. Se vede treaba că în SUA, patriotismul este egal cu democraţia, că ambele concepte se intercondiţionează. Modul cum au apărut SUA, ca stat, şi cum a evoluat acest stat în istorie, este în aparenţă unic, original. Faptul că un politician aflat în a treia generaţie după emigrarea bunicului său în SUA, dovedeşte că acolo nu contează trecutul, ci mai degrabă viitorul pe care, calităţile unui om pot să-l schimbe (în bine sau în rău!!!).

Speranţele pe care americanii şi le-au pus în noul lor preşedinte, sunt foarte mari, dar ar putea fi spulberate din diferite cauze. Şi astfel, la următoarele alegeri, acelaşi sentiment patriotic i-ar putea determina pe americani să prefere pe altcineva.

Felul în care noi românii ne-am debarasat de patriotism şi de sentimentul naţional este întrucâtva de înţeles. Dacă în 1918, am reuşit să împlinim un vis, între cele două războaie mondiale, am „reuşit” să erodăm foarte mult din idealul naţional, din cauza unei politici interne şi externe falimentare. După al doilea război mondial, în perioada 1948-1960, sub presiunea sovietică regimul comunist a „reuşit” să desconsidere valorile naţionale, în detrimentul „revoluţiei populare” şi mai apoi „socialiste”. În perioada 1960-1970, România a căutat „calea proprie” pentru realizarea „revoluţiei socialiste”, beneficiind pentru scurt timp de o deschidere pe plan extern. Naţionalism-comunismul introdus de Ceauşescu în politica internă şi externă, a încercat să reînvie sentimentul naţional al românilor, dar din păcate, după 1980, a fost îmbinat cu acel „cult al personalităţii”, pe care românii îl mai condamnă şi azi. După 1990 au existat câteva răbufniri de naţionalism feroce, pe care statele europene, l-au privit cu o oarecare îngrijorare, din cauza războiului din fosta Iugoslavie şi din Transnistria. Ne-am săturat după anul 2000 de „patrioţi”, căci C.V. Tudor, a alunecat în derizoriu, iar discursul său patriotard a început să alunece spre alte zone: anticorupţie, popor sărac, anticomunism, etc.

Mulţi dintre compatrioţii şi concetăţenii noştri, nu vor mai merge la vot, căci nu mai au nici o speranţă, nici un ideal, nici o dorinţă. Suntem un popor obosit , fără perspectivă, fără un model de urmat. Tot ceea ce ne rămâne este „protestul” faţă de o clasă politică incapabilă să ne ofere o şansă, şansa noastră.

Anunțuri

Despre Ciprian Bojan

Profesor la ţară
Acest articol a fost publicat în cultural, politic. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s