Aceste fenomene naturale nu pot fi oprite de intervenția umană, dar pot fi ameliorate prin intervenția umană. Câmpia Română, sudul Moldovei și Dobrogea sunt teritorii unde ”deșertificarea” (de fapt stepizarea) pare să fie un proces ireversibil. Nimic mai fals! Soluția este arhicunoscută: plantarea de perdele forestiere. Și tocmai fiindcă nu orice tip de arbori poate fi plantat, salcâmul ar fi o specie foarte valoroasă, rezistentă și repede crescătoare. Iată și avantajele:

1. Creșterea producției agricole în arealele protejate de aceste perdele forestiere.

2. Se știe foarte bine că salcâmul este un arbore care dă floră meliferă, mierea de salcâm fiind foarte căutată.

3. Protejarea diverselor elemente de infrastructură pentru transporturi și chiar a localităților sau obiectivelor economice.

4 Salcâmul se regenerează destul de ușor din propriile semințe și rădăcini.

5. Protejarea unor specii de animale sălbatice în aceste pâlcuri de pădure.

Singurul dezavantaj îl poate constitui faptul că nu se obțin profituri imediate de pe urma acestor perdele și că unii proprietari trebuie să cedeze o parte din teren în scopul plantării acestor perdele. Și totuși, merită! Copiii noștri sau ai Domniilor Voastre merită ceva mai bun, măcar din acest punct de vedere!

Nu doar românii din stradă suferă.
Soluții: vom face totul: Revizuirea Constituției, Nouă Lege Electorală, lupta cu corupția și evaziunea fiscală, noi locuri de muncă, agricultură, turism, economie, oameni politici credibili, Legea Sănătății, eficientizarea regiilor autonome, depolitizarea acestora, investiții, locuri de muncă, solidaritate, politica externă spre non-euro, stabilitatea reformelor!

Ceva nou?

De ce ar avea dreptate protestatarii? În primul rând deoarece orice guvernare s-a cocoțat la frâiele acestei țări, anumiți șefi de la nivel național, sau șefuleți de la nivel local, s-au comportat cu țara asta precum cu propria moșie, guvernând discreționar în funcție de interesele politice sau economice ale unor grupuri, bătându-și joc de resursele țării și secătuindu-le, dar neuitând demagogia și populismul. Astfel s-a ajuns în mentalitatea colectivă la zicala unui hâtru: ”Lasă, mă! Că și ăștia îs tot ceilalți, numa’ mutra li-i altfel”. Dar, ce-i drept, de o perioadă de creștere economică totuși a beneficiat România între anii 2000-2008. Doar că a fost gestionată ineficient, fiindcă majoritatea capitalurilor investite nu erau capitaluri românești și, odată cu declanșarea crizei din 2008, economia românească a cunoscut o decapitalizare dramatică. Din acel moment România a cunoscut doar o cădere economică dramatică, cu grave consecințe la nivel macroeconomic, dar mai ales asupra nivelului de trai al populației.

Aceste neajunsuri economice s-au suprapus peste fenomene social-politice la fel de grave: substituirea Puterii Executive Puterii Judecătorești, prin nerespectarea unor decizii ale Instanțelor, precum și față de Puterea Legislativă, prin asumarea răspunderii în mod repetat în Parlament și emiterea de Ordonanțe de Urgență pentru domenii și probleme de maxim interes public, fără o dezbatere publică serioasă, fără consultarea societății civile și a partenerilor sociali. Colac peste pupăză, Președintele României s-a substituit în multe ocazii, prin declarații urmate apoi de fapte concrete, tuturor celor trei Puteri în Stat, a găsit vinovații pentru situația grea în care se află țara, a dat soluții, dar mereu s-a sustras pe sine din context, deoarece așa e mai simplu! N’est pas?

Toate aceste realități au condus la o situație, în care oameni care nu se declarau afiliați ideologic sau în sindicate, au protestat inițial contra unui proiect de lege și a atitudinii Președintelui României față de Doctorul Raed Arafat, ”părintele S.M.U.R.D.”, după care și-au canalizat nemulțumirea asupra situației de ansamblu a societății românești. Aproape că s-ar putea afirma că numărul de protestatari coincide cu numărul de soluții și de viziuni asupra viitorului acestei țări. Însă un lucru e cert: primul pas este demisia actualului Guvern, dar și a Președintelui României.

Am constatat faptul că în Piața Universității există câteva orientări foarte clar definite: curentul monarhist, organizația ”Noua Dreaptă”, ”suporterii” (atât de blamați), precum și persoane care fac parte din diverse organizații politice sau sindicale, dar care nu afișează asta acolo, din respect pentru diversitatea opiniilor. Observ, de asemenea, că unii protestatari încearcă să creeze noi curente și mișcări care să aibă o anumită substanță și să dea Pieței Universității o anumită direcție, în sensul unei mișcări civice care apoi să îmbrace forma unei forțe politice. Există și câteva programe și liste de revendicări, care au o forme destul de explicite și au ca obiectiv comun cererea ca actualul Președinte, respectiv actualul Guvern să-și dea demisia.

În aceeași măsură, reflectarea mediatică a protestelor de stradă conduce la concluzia privind polarizarea societății românești. Pe de o parte , televiziunile și mediile de informare în masă finanțate de persoane cu apartenență politică, sau apropiate partidelor de opoziție sau de la putere fac jocul acestor partide. Dar asta NU ESTE ANTIDEMOCRATIC, după părerea mea. Și asta face parte din ceea ce se numește diversitatea opiniilor. Gravă este însă atitudinea Televiziunii Române care de data asta, ca și în alte dăți, este destul de fățiș de partea puterii.

În timp ce opoziția încearcă să speculeze momentul acesta mai tensionat, puterea, prin câțiva reprezentanți ai acesteia, ignoră sau, mai grav, proferează tot felul de invective la adresa protestatarilor, acuzându-i că sunt manipulați sau chiar plătiți de opoziție și de persoane cu potențial financiar apropiate opoziției. Există și voci din cadrul puterii care recunosc dreptul la opinie al acelor oameni, dar nu cred în soluțiile pe care aceștia le propun. De altfel, mimarea unui dialog între forțele politice parlamentare continuă, fiindcă puterea nu renunță la… putere, deși, cum mai spuneam în articolul anterior, ar fi în interesul acesteia să accepte alegeri anticipate, pentru a-și păstra bruma de credibilitate. Dar, ce să fac eu, sunt mic și nu mă ascultă nimeni…

Pentru cei care vor citi acest articol și chiar cred în manipularea acelor manifestanți le amintesc faptul că la fel cum ei au dreptul să laude actuala putere și să creadă că aceasta e soluția pentru România, la fel și opoziția și ”Noua dreaptă” și ”ultrașii” și contestatarii RMGC și pensionarii și sindicatele până și jurnaliștii sau cei care muncesc la diversele ”trusturi” neagreate de Președinte, au dreptul la o opinie contrară cu aceea pe care voi o aveți. Deci dacă există altcineva cu o altă opinie cu a voastră nu e rău!!! Ascultați mai întâi argumentele și apoi vorbiți!

Observ că există din ce în ce mai multe locuri unde se protestează în țară și în străinătate. Acei oameni protestează și pentru mine și LE MULȚUMESC!!!

sursa foto

Deci.. no other comment

După părerea mea, într-o țară unde nemulțumirile unor oameni sunt ignorate de autoritățile care ar trebui să gestioneze niște resurse și să creeze un cadru care să fie propice dezvoltării societății, autoritățile respective își compromit foarte mult credibilitatea în fața unui număr însemnat de cetățeni. La fel de păguboasă pentru propria lor imagine este și ideea că amploarea protestelor e redusă și astfel cetățenii care protestează nu reprezintă o majoritate. Sunt atâtea semnale că se înșeală încât… în sfârșit…

După părerea mea, în acest moment demisia Guvernului actual ar fi cea mai avantajoasă pentru partidul politic aflat la putere. În condițiile în care Președintele nu mai reprezintă un ”motor” pentru principalul partid aflat la guvernare, demisia Guvernului și declanșarea alegerilor anticipate le-ar salva bruma de credibilitate. Așa, se iluzionează că vor putea ciupi niște procente la alegerile din acest an prin fraudă, mai precis prin mită electorală…

Deci: Nea Trăianeeeeeee! Dacă pleacă ai matale acum, măcar au niște șanse la prezidențialele din 2014! Io ți-am zis! Asta tre’ să înțelegi, dacă vrei!

Al dumitale, Consilier pă gratis, Ciprian Bojan

La o privire, chiar și superficială, acest  Proiect de Lege pare să dezavantajeze în primul rând o mare parte din cetățenii acestei țări și să avantajeze, așa cum s-a întâmplat de cele mai multe ori, în privința unor parteneriate public- privat, să avantajeze niște societăți comerciale care să asigure servicii medicale de urgență și să se substituie astfel unor servicii publice de urgență.

Problemele din cauza cărora niște oameni protestează sunt însă mult mai complexe. Nivelul de trai din România și calitatea unor servicii publice au scăzut simțitor în ultimii trei ani, s-au făcut niște ”ajustări” bugetare privind salariile, pensiile s-au diminuat prin reținerea (abuzivă, în opinia mea) a contribuțiilor sociale și pentru sănătate, iar în tot acest timp clientela politică a partidelor aflate la putere, prosperă simțitor datorită generozității bugetului față de acești ”oameni de afaceri”.

În acest caz, atitudinea guvernanților e una simplă: acuză iarăși opoziția că ar fi în spatele acestor manifestații, iar opoziția nu se dă în lături să se declare solidară manifestațiile și îi acuză pe guvernanți de lipsă de receptivitate la problemele cetățenilor și încearcă să propună varianta proprie privind… orice, că de-aceea există opoziție, ca să se gândească la binele cetățenilor. Dar, până una- alta, protestele au fost generate nu de vreo forță politică, ci de fenomenul numit internet, unde comunicarea nu poate fi (încă) îngrădită.

Principalul cetățean care face obiectul acestor mișcări de stradă nu este nici Ministrul Sănătății, nici Primul Ministru ci tomna Dom’ Preș’dinte. La presiunea manifestațiilor a cerut subalternului său Primului Ministru  retragerea Proiectului de Lege și reexaminarea sa de o comisie bla, bla, bla. Așa cum afirmam și pe Blogu’ Ciutacului, ”Zăusul o fi cedat la presiunea lu’ popr, da’ mi-e că de atotștiutorism nu va scăpa niciodată, fiindcă se vor găsi mereu lingăi de moment și nostalgici după mandatul ce se va termina”.

Văzându-se încolțit de aceste proteste, Zăusul s-a cam dat la fund și lasă pe alții să scoată castanele fierbinți din foc… Tipic mișelește, pot spune. Dacă nu erau și alte precedente în care să-și fi băgat nasul în toate celea și să fi greșit, poporu’ nu i-ar fi găsit hiba, tomna augustei sale minți…

Iar noi, cei ce urmărim fenomenele astea liniștiți, la TV sau pă net, să strigăm cu toții-n cor: ”În afară de minte nu ne lipsește nimic, altfel suntem bine, sănătoși”!

Update: Atunci când structurile de forță care au ca atribuții păstrarea ordinii și liniștii publice, respectiv siguranța cetățenilor se transformă în forțe de represiune putem bănui că în statul respectiv avem de-a face cu alunecarea spre dictatură!

Invariabil și inevitabil, așadar, reîntorsu-m-am în satul Y, acolo unde locuiesc de aproape 35 de ani și cu care mă identific fără nici o tăgadă. Cu toate astea, oricât de atașat aș fi de satul meu, nici acesta nu poate fi foarte diferit de celelalte așezări rurale ale minunatei noastre patrii. Ba, mai mult, acesta poate poate fi chiar asemuit cu o copie aproape fidelă, dar la scară mai mică a orașelor, în ceea ce privește tipologia anumitor realități cotidiene.

Dar, precum fiecare așezare umană are o stemă proprie, simbolistica din care rezultă caracterul rural sau urban al așezării este una simplă: pentru sate simbolul cred că poate fi turnul bisericilor, iar pentru orașe cred că simbolul cel mai potrivit este banul. De ce banul? Pentru că pur și simplu toate activitățile economice din orașe, de la serviciile publice până la activitățile financiar-bancare consumă și uneori și produc resurse financiare din ce în ce mai consistente. În aceeași măsură, fiecare fenomen sau realitate socială poate fi asociată cu o imagine cu valoare de simbol, la fel cum erau reprezentate vitejia, libertatea, pacea, sau spiritul de sacrificiu, prin statui sau picturi monumentale. În ce mă privește voi încerca să asociez câteva arhetipuri ale realităților sociale, care pur și simplu mă înspăimântă, cu imagini cât se poate de reale și de frecvente, dar pe care ne prefacem că nu le vedem, fiindcă vrem să ne protejăm pe noi înșine de traume pe care le considerăm inutile, cu care refuzăm să ne identificăm într-o perspectivă imediată sau mai îndepărtată.

Sărăcia, în mediul urban, o asociez cu imaginea unei femei în jur de 60 de ani, corpolentă, purtând în mână o sacoșă cu o pâine și un kil de cartofi ”la promoție”, alergând cu năduf, printre scuipați și mucuri de țigară ce zac din belșug pe caldarâm, după autobusul ce tocmai a pornit din stație, plin ochi de bătrâni cu alte sacoșe în mână și de adolescenți gălăgioși, frumoși și inconștienți. În mediul rural sărăcia o asemuiesc cu imaginea a doi copii preșcolari, ținându-se de mânuță, purtând haine și încălțăminte cu două mărimi mai mari decât le-ar fi potrivite, oprindu-se o clipă și privind cu jind la vreun ambalaj de ciocolată sau de napolitane, sau la vreun pet care a conținut acea otravă comercializată drept băutură răcoritoare carbogazoasă.

Încăpățânarea de a trăi, în mediul urban, o asemui cu imaginea resemnată a unei mame în jurul vârstei de 35 de ani, pe care o așteaptă acasă indiferența afectivă a soțului, protestele gălăgioase și obraznice ale propriilor odrasle atunci când le cheamă la masă, fiindcă le-a întrerupt lor jocul pe calculator, sau conversația la telefon sau de pe messenger. În mediul rural, încăpățânarea de a trăi o asociez cu acel om, aflat parcă la aceeași vârstă, din cauza încărunțirii premature, pe care îl vezi mereu cu câte o unealtă în mână, mergând în susul și în josul uliței, mereu găsindu-și ceva de făcut, uitându-se uneori în urma porțiunii de teren prășită- de exemplu- apoi scuipând în palme și apucându-se mai vârtos de treabă, mereu ridicând din umere când îl întrebi dacă e mulțumit de vreo treabă pe care a săvârșit-o.

Bogăția nesimțită și opulentă, în mediul urban, o asociez cu tipologia umană atât de cunoscută a așa-ziselor ”cefe late”, acei făcători de nimic, având ca singur sport număratul banilor nemunciți și plimbatul în mașini luxoase și neapărat de culoare neagră, probabil foști și actuali valutiști și cămătari, mereu  pe lângă  lege, sau, mai bine zis, deasupra acesteia. În mediul rural, bogăția opulentă se întâlnește mai rar, dar se manifestă prin existența acelor latifundiari și proprietari de animale, hotărâți ”să facă în ciudă la sat” cu căsoaiele mari, cu utilajele lor, cu chefurile pe care le fac și cu dezinteresul total față de ceea ce înseamnă comunitatea din care fac parte și ei înșiși.

Descrierea acestor arhetipuri umane și fenomene sociale o închei aici. Nu cred că există vreunul din prezumtivii cititori ai acestui articol să nu vadă zilnic astfel de fenomene cu ochii proprii, poate chiar într-o formă mai exactă și mai fidelă. Articolul acesta e o formulă a neputinței autorului său de a tăcea și de a rămâne indiferent…

Și ca să nu rămâneți necolindați, iată am pentru toți un text de anul trecut:

Venit-a Domnul (colind)

Revoluția

Vine Crăciunul: trebuie să-ți faci manichiura, coafura, pedichiura, machiajul, tre’ să ai rochie nouă, trebuie să fii secsi!

Vine Crăciunul: trebuie împodobit bradul, trebuie să faci curățenie să scoți seturile de vase, tăvile, tacâmurile!

Vine Crăciunul: trebuie să iei cadouri, grăbește-te până mai găsești sărățele și muștar la promoție, spală mașina, fă-ți asigurarea, să nu te prindă Anu’ Nou fără ea!

Vine Crăciunul și… va trece…

Cam așa arată conversațiile de pe messenger ale adolescenților de azi! Eu unu nu m-aș grăbi să-i condamn, dar nici să îi apăr. E un fenomen și ar trebui tratat cu detașare, cu răceală carevasăzică!

Cu siguranță messenger-ul e un mijloc facil și foarte răspândit de comunicare, acesta evoluând destul de mult în ultimii ani. Fiind ușor de utilizat acesta nu necesită cunoștințe vaste de mânuire a calculatorului ci doar cunoașterea facilităților în utilizare a tastaturii și a mouse-lui, iar la un nivel mai înalt a unei camere web și a microfonului. Dezavantajele pe care această metodă de comunicare prin internet le presupune sunt legate în primul rând de securitate și de faptul că se cere o mânuire rapidă a tastaturii, dar nu toți utilizatorii de calculatoare au această abilitate.

De ce spuneam faptul că nu m-aș grăbi să condamn textul afișat în preambulul acestui articol. În primul rând fiindcă în orice epocă adolescenții se simțeau legați între ei de anumite valori și atitudini care erau mereu cu un pas înaintea a ceea ce societatea respectivă încerca să impună. Adolescenții, așadar se simt mai în largul lor între ei, iar nevoia lor de comunicare și faptul că pot comunica fără inhibiții prin messenger  e un fapt pozitiv. Sunt ferm convins că unii adolescenți au preocupări mult mai serioase decât să meargă ”in klub” și uneori își găsesc parteneri de discuție cu care li se pare mai sigur să comunice și prin messenger.

Pe de altă parte, la volumul mare de informații și tendințe din zilele noastre messenger-ul a devenit o armă împotriva adolescenților. În primul rând acei adolescenți emancipați care au devenit aproape independenți de familie pot cădea în capcana multor fenomene antisociale, începând de la forme ușoare- petrecăreala de prin ”kluburi”-  și terminând cu asocierea cu diverse găști sau chiar organizații criminale sau teroriste, pe care comunicarea prin messenger le poate amplifica din cauza unei circulații destul de masive și necontrolate a informației.

Soluția ar fi simplă, în acest caz: tinerii până la o anumită vârstă (18 ani) să fie obligați să dea parolele pe care le au tutorilor legali, altfel să li se interzică accesul la diverse astfel de forme de socializare pe internet, iar tutorii să fie obligați să verifice periodic activitatea odraslelor lor pe internet! Aș face o astfel de lege! Pentru că, dragi tineri care veți citi asta și vi se va părea o porcărie, voi știți câți adolescenți ca voi suferă și părinții lor nu știu? Apoi cad în diverse capcane și se sinucid sau ajung carne vie sau altceva? De ce să nu prevenim astfel de lucruri, pe cât posibil?

Da, dragi prieteni, fiecărei generații de adolescenți îi putem atașa o ”etichetă”. Aceasta este după umila mea părere ”generația messenger”, o generație dornică să comunice mult, repede și mai ales… mult…